Valentina VNB

Nici foarte deşteaptă, că eşti greu de „modelat”, nici prea proastă ca să nu fii o ruşine atunci când deschizi gura.
Nici foarte frumoasă, că fructul care arată bine e admirat de toată lumea, dar cumva, printr-o ironie a sorţii, rămâne în coşul cu fructe, nici prea urâtă, ca să aibă domnul cu ce se mândri.
Nici foarte geloasă, că eşti ca un coşmar, nici prea dezinteresată, că deh, orgoliul cică mai trebuie gâdilat din când în când.
Nici foarte sexy dacă vrei mai mult de-o noapte, nici prea decentă dacă vrei să menţii interesul viu.
Nici foarte harnică, că dai senzaţia de maniacă, nici prea leneşă, că doar nu vrei să facă el „treaba ta”.
Nici foarte inabordabilă, că poate cine ştie, se plictiseşte şi îşi ia tălpăşiţa, nici prea uşoară, că din nou, se plictiseşte şi îşi ia tălpăşiţa. Nici foarte copilăroasă, că te va privi cu sprânceana ridicată gandidu-se „În ce naiba m-am băgat, nu sunt pregătit să fiu tată?!”, nici prea serioasă, că evident, n-ai niciun haz. Nici foarte petrecăreaţă, nici prea devreme acasă. Nici foarte slabă, dar nici prea pufoasă.
Nici foarte dulce, dar nici prea acră.
Nici foarte obraznică, dar nici prea cuminte.
Aşadar, soluţia, dragele mele, este să nu ne mai încadrăm în nicio categorie. Să fim foarte frumoase şi foarte deştepte şi foarte obraznice sau prea leneşe şi prea copilăroase şi prea acre.
Iar voi, domnilor, nu mai fiţi aşa pretenţioşi! Până la urmă şi pe voi vă cam sperie categoria asta „Nici prea prea, nici foarte foarte”.

Bărbatul care te iubește e un om special. Nu perfect, ci special.
Bărbatul care te iubește e cel care îți spune că ești frumoasă atunci când te fâțâi prin casă îmbrăcată în pijamale, cel care te surprinde cu o floare atunci când nu sărbătoriți nimic special, cel care te răsfață cu îmbrățișări chiar și atunci când tu ești un arici.
Bărbatul care te iubește e cel cu care te înțelegi din priviri pentru orice lucru important sau mărunt, cel cu care te sfătuiești atunci când nu știi ce e de făcut, convinsă fiind că împreună veți lua cea mai bună decizie, cel în brațele căruia sari atunci când ești fericită și plângi ca un copil atunci când ești tristă.
Bărbatul care te iubește e cel care îți sărută mâna într-un mod familiar și intim știut doar de voi, ca o dovadă a respectului și a iubirii ce ți-o poartă, cel care te surprinde cu o cină delicioasă atunci când tu ești prea obosită ca să mai pregătești ceva și cel cel te privește cu blândețe atunci când ești preocupată cu ceva mărunt.
Bărbatul care te iubește e un om special. Nu perfect, ci special. În preajma lui poți fi tu însăți… o copilă inocentă, o adolescentă rebelă, o femeie puternică și fragilă, în același timp. În preajma lui totul e firesc. Ești protejată și ești iubită. Ești fericită!

Dacă ți-aș spune că mi-e dor, s-ar schimba ceva?
Pentru că mi-e dor.
Atât de dor.
Mi-e dor de prieteni. Ne-am înstrăinat cu toții și nu ne mai recunoaștem.
Mi-e dor de bunătate. Mai sunt doar câțiva oameni despre care poți spune că lipsa lor ar crea un gol imens în lume.
Mi-e dor de mâini care îți spun povești atunci când te mângâie liniștit pe păr.
Mi-e dor de ochi care râd. În fiecare zi văd numai ochi triști și obosiți.
Mi-e dor de joacă. Am încetat să ne mai jucăm și am devenit tot mai serioși.
Mi-e dor de mare. Ea îmi liniștește întotdeauna sufletul.
Mi-e dor de simplitate.
Mi-e dor de baloane de săpun.
Mi-e dor de bine și de liniște.
Mi-e dor de curtea școlii și de clopoțel.
Mi-e dor de… tine.
Atât de dor…

Pentru că te iubesc,
Pentru că mă iubești.
Pentru că îmi masezi tălpile atunci când mă dor picioarele,
Pentru că mă alinți,
Pentru că tu te gâdili și eu nu mă gâdil,
Pentru că mă ții în brațe atunci când plâng,
Pentru că mă simt în singuranță,
Pentru că mă faci să mă simt importantă,
Pentru că îmi spui că sunt frumoasă în fiecare zi,
Pentru că ții tu socoteala la numărul de ani de „împreună”,
Pentru că îmi spui de fiecare dată „te iubesc” în loc de „pa”,
Pentru că îmi săruți cu blândețe mâna în public,
Pentru că ești amuzant,
Pentru că îmi gătești,
Pentru că nu-mi dai voie să uit cine sunt…

Atât de mult mi-aș dori ca atunci când se despart, oamenii să poată pleca fără să se rănească reciproc. Să plece fără să-și frângă inimile cu cuvinte otrăvite, să nu lase în urmă un iad care macină sufletul celui rămas în urmă până nu mai rămâne din el nimic de iubit.
Atât de mult mi-aș dori ca oamenii să plece atunci când nu se mai iubesc, să plece la timp, sărutându-se pe frunte ca ultim rămas bun, în loc să-și spună scârbiți „adio”-uri pline de reproșuri și de ură.
Dar oamenii nu fac asta. Ei pleacă întotdeauna prea devreme sau prea târziu. Pleacă fără să spună nimic sau pleacă lăsând în urma lor o dâră lungă de nemulțumiri. Pleacă luându-ți libertatea de a iubi fără măsură, căci de fiecare dată vei deveni tot mai precaut și încrederea în cei care vor urma.
Nu pleacă sărutându-te pe frunte ca ultim rămas bun, ci pleacă lăsându-te ciobit, trădat și marcat de trecerea lor prin viața ta.
Atunci când se despart, oamenii încep întotdeauna două războaie: unul cu cel care a plecat și unul cu ei înșiși și cu durerea care a rămas acum în locul fericirii.

- Te iubesc!
– Și eu.
– Și tu ce?
– Și eu te… iubesc.
Acele două cuvinte. Pe unii dintre noi îi fac atât de fericiți, pe alții îi stânjenesc. Unii le spun cu ușurință, iar alții le ocolesc cât pot de mult până ajung din nou să se ciocnească de ele. Unii le spun târziu, atunci când simt cu adevărat, alții le folosesc cu prea mare ușurință, aruncând în stânga și în dreapta cu „Te iubesc-uri” neînsemnate. Unii le spun des până devin o rutină, iar alții nu o spun deloc, lăsând sufletul celuilalt pârjolit de dorința de a le auzi.
„Te iubesc. Da, te iubesc.” – când e potrivit să o spui? După cât timp poți să o spui fără ca celălalt să creadă că o spui din obligație sau că nu o simți. Cât să aștepți până îndoiala nu apucă să încolțească în inima celuilalt, căci și-ar dori să le audă, dar nu le aude de la tine?
Iubirea se simte și fără prea multe cuvinte. Și totuși are nevoie de cuvinte. De aceste două cuvinte. Ne agățăm de ele ca de un stâlp de rezistență al relațiilor noastre în caz de cutremur emoțional. Dar ele nu ne oferă întotdeauna certitudini. De fapt, nu ne oferă niciodată certitudinea că sentimentele celuilalt sunt profunde sau sunt superficiale. A devenit mai mult un ritual, un mod de a-l asigura pe celălalt că „Azi sentimentele mele sunt neschimbate”, cu toate că uneori vântul schimbării poate a început deja să adie în suflet.

Vom face de două ori aceeași greșeală chiar dacă aveam impresia că ne-am învățat lecția și-atunci ne vom simți naivi,slabi, ridicoli;
Ne vom împiedica în lanțul amintirilor și vom descoperi că unele cicatrici sunt de fapt încă răni și vom simți iarăși acea durere pe care o credeam uitată;
Vom plânge fără un motiv bine întemeiat și ne vom simți măcinați pe dinăuntru fără să știm de ce;
Vom lega noi prietenii încercând cu disperarea unui dependent să regăsim gustul prieteniei de demult, din copilărie și ne vom simți mai goi atunci când căutarea se va dovedi zadarnică;
Vom iubi, uneori din ce în ce mai mult, alteori mai puțin, dar niciodată la fel chiar dacă în clipele de prăbușire sufletească ne-am promis că ne-am ferecat toate sentimentele într-un colț uitat și întunecat de suflet;
Ne vom despărți întotdeauna cu același nod în gât de oamenii pe care îi iubim căci despărțirea nu devine niciodată o obișnuință și ne vom regăsi pe noi mai pustii ca niciodată la fiecare rămas bun;
Vom fi plini  de viață, de energie, de optimism, ne vom simți puternici și de neatins și pentru o clipă, măcar pentru o clipă vom uita de toate acele momente când ne-am simțit mici, extrem de slabi și de triști, lipsiți de vlagă și de speranță;
Vom deveni nostalgici gândindu-ne la copilărie, căci încărcătura zilnică va deveni uneori imposibil de purtat în spate și-atunci, zâmbind amar, vom revedea pentru a nu știu câta oară pozele alb negru din care încă ne zâmbesc niște copii fericiți;
Vom iubi și vom urî ploaia, căci ea naște întotdeauna sentimente contradictorii și-atunci vom duce noi și noi bătălii cu noi înșine;
Vom decide că a venit momentul să iertăm anumiți oameni care ne-au rănit pentru că ranchiuna nu a făcut decât să ne urâțească și să ne înjosească și-atunci vom experimenta sentimentul libertății și al ușurării;
Vom alege tăcerea în locul cuvintelor căci acestea din urmă ne-au devenit dușmani de câteva ori;
Vom sfida imposibilul și ne vom depăși limitele – impuse și neimpuse și ne vom simți stăpâni pe situație;
Vom spera, vom merge mai departe, vom fi puternici sau ne vom educa să fim puternici, vom fi demni și poate chiar răbdători, vom fi mai deschiși, ne vom bucura de viață și de oamenii de lângă noi, vom fi sinceri fără a ne mai ascunde după minciuni frumos ambalate și vom învăța într-un târziu că viața nu se bea ca un shot de tequilla, ci se savurează înghițitură cu înghițitură așa cum savurezi  o cafea fierbinte și foarte aromată, fie că alegi să o bei cu zahăr sau fără zahăr, cu lapte sau fără lapte.

„Singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp.” …spunea Seneca
Ajungi să fii condamnat atunci când sufletul tău simte nevoia de singurătate. Obosit fiind, sufletul simte nevoia să fie singur. Tu simți nevoia să petreci ceva timp cu tine, cu gândurile tale. Simți o nevoie acută, fizică și sufletească, de tăcere. De liniște. De ecoul propriilor gânduri. Pentru că oricât de mult ai iubi oamenii și prezența lor, uneori vrei să te ai doar pe tine. Dar ei nu vor înțelege asta. Se vor supăra, se vor simți neglijați, uitați. Nu vor înțelege nevoia ta de liniște și o vor interpreta și analiza la infinit. Te vor întreba mereu „De ce?”. Sau vor spune că ești egoist.
Nu voi da niciodată explicații pentru nevoile mele de singurătate. Nu sunt nici tristeți, nici melancolii, nici depresii. Sunt regăsiri. Mă simt în siguranță în liniște. Am senzația de libertate.
Cred că singurătatea e prost înțeleasă, motiv pentru care mai toată lumea se teme de ea. Eu nu mă tem. Dimpotrivă. Uneori o caut așa cum caut să fac orice alt lucru care îmi aduce bucurie.
Singurătatea nu mă bucură, nu mă întristează, însă din când în când îmi face bine. Un bine care nu poate fi explicat în cuvinte, ci doar experimentat.
Uneori eu, doar eu îmi sunt de ajuns.

Viața înseamnă salturi în hăul durerii și zboruri pe culmile fericirii, pierderi și regăsiri, cuvinte și necuvinte, zâmbete de bucurie și lacrimi de tristețe, armonie și dezordine, gălăgie și tăcere, împlinire și dezamgire, apropiere și depărtare, dulce și amar, soare și furtună, putere și slăbiciune, încredere și trădare, bunătate și răutate, curaj și lașitate, iubire, iertare, îmbrățișări, săruturi, prietenie, aventură, tandrețe, credință, suflet, Dumnezeu, timp, copilărie, naivitate, oameni.
Viața nu se rezumă doar la a fi fericit sau nefericit. Ea înseamnă mai mult de atât. Fiecare nouă zi este o nouă pagină albă din cartea pe care am primit-o cu toții cândva. Pagina de azi o putem păta cu lacrimile amare ale propriei dureri, iar pe cea de mâine ne putem desena zâmbetul. Și nu putem fi decât recunoscători pentru tot ce ni se întâmplă. În lacrimi sau zâmbind am mai scris un nou capitol. Am trăit.
Iar fericirea… fericirea e doar un semn de carte pe care îl ascundem din când în când printre paginile vieții noastre.

Am obosit să mă scuz, să dau explicații și să încerc să înțeleg.
Am obosit să nu fiu „auzită” atunci când încerc să spun ceva.
Am obosit să-mi fie puse sub lupă fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune.
Am obosit să mă simt vinovată pentru nimic.
Am obosit să-mi car sufletul greu de fiecare dată când vorbele mă rănesc mai mult decât aș vrea.
Am obosit să vorbesc și am obosit să tac.
Am obosit să vreau și să nu pot.
Am obosit să dau mereu, mereu și să primesc înapoi doar resturi, firimituri.
Am obosit să văd atâția oameni orbi.
Am obosit să duc lupte care nu sunt ale mele.
Am obosit să întind mâna și să văd doar spatele.
Am obosit.

Nu poți cere atenție după ce ai ignorat fără milă un timp îndelungat.
Nu poți cere prietenie dacă tu nu oferi prietenie, așa cum nu poți fi iubit dacă nu iubești la rândul tău.
Nu poți pretinde respectul oamenilor dacă tu însuți nu te respecți în primul rând pe tine.
Nu poți cere încredere atunci când tu îmbrățișezi atât de tare minciuna.
Nu te poți plânge că ai fost uitat când tu ai uitat cu ușurință totul.
Nu poți să cunoști cu adevărat un om dacă nu-i dai sentimentul de siguranță că poate fi el însuși în prezența ta.
Nu poți cere la nesfârșit fără a dărui la rândul tău din toată inima.
Nu poți fi la nesfârșit ipocrit, superficial sau meschin. Cândva, cineva, undeva te va face să plătești pentru toate.

A sosit timpul să-mi schimb tapetul vechi, plin de găuri și murdar de timp de pe inimă și să îl înlocuiesc cu catifea.
A sosit timpul să înlocuiesc zilele de lână care îmi zgâriau sufletul cu zilele de cașmir care să mi-l atingă ușor și plăcut.
A sosit timpul să mă scutur de colbul amintirilor care mi-au încătușat inima prea multă vreme.
A sosit timpul să iert, să uit, să nu mai caut răspunsuri la întrebări la care nu s-a dorit a răspunde.
A sosit timpul să am mai mult timp pentru ceea ce îmi place mie.
A sosit timpul să privesc către cer și să mulțumesc pentru ce am. Nemulțumirilor le dau vacanță.
A sosit timpul pentru iubire, pentru speranță, pentru partea plină a paharului.
A sosit timpul pentru prieteni buni și pentru oamenide încredere.
A sosit timpul pentru respect, pentru demnitate, pentru conștiință.
A sosit timpul pentru mai multă căldură sufletească.
A sosit timpul pentru vindecare.
A sosit timpul pentru timp.

Puțini oameni știu câte lacrimi am ascuns în spatele zâmbetelor calde pe care le-am oferit întotdeauna din toată inima.
Puțini oameni știu de câte ori mi-am pierdut speranța și cât m-am luptat ca să o găsesc iarăși.
Puțini oameni știu de câte ori mi-a fost pustiită inima. De câte ori abandonată, de câte ori rănită.
Puțini oameni știu cât și cum și pe cine am iubit cu adevărat.
Puțini oameni știu cât de vinovată m-am simțit uneori și cât de greu mi-a fost să iau anumite decizii.
Puțini oameni știu câte vise mi-am risipit pentru că nu am luptat pentru ele.
Puțini oameni știu câtă durere s-a aflat uneori pierdută printre câteva cuvinte.
Puțini oameni știu dorul meu. Puțini oameni știu că singurătatea mă copleșește uneori.
Puțini oameni știu cât de obosită sufletește mă simt în unele momente.
Puțini oameni știu ce gânduri am înainte să adorm sau atunci când mă trezesc.
Puțini oameni știu câtă prietenie și dragoste pot să ofer atunci când un prieten are nevoie de mine.
Puțini oameni știu toate astea pentru că puțini sunt cei pe care i-a interesat.
Puțini cei care au întrebat și puțini cei care au așteptat și răspunsul.
Puțini cei care și-au făcut timp și puțini cei cărora le-a păsat.
Puțini cei care au ascultat cu toată atenția.
Sunt puțini, dar afecțiunea mea pentru ei e invers proporțională cu numărul lor!

Soarele călduț dintr-o dimineață racoroasă;
Valul leneș care îmbrățișează în fiecare clipă marea;
Raza de lumină care pătrunde în cel mai întunecat loc și îl luminează;
Izvorul nesecat de dragoste, bunătate și răbdare.
Tu ești piesa lipsă. În tot întregul meu erai singura bucată care lipsea. Și am încercat să potrivesc atâtea piese în spațiul acela, dar nici una nu se încadra perfect. Am încercat să le potrivesc oricum și să le țin acolo doar ca să nu fie locul gol. Câtă nechibzuință să încerci să te peticești cu piese nepotrivite! Ajungi să crezi că ești tu defect, că nu piesa e cea care nu e bună pentru tine.
Atâta irosire când tu erai atât de aproape de mine…
Îți mulțumesc. Pentru bunătate, pentru înțelegere, pentru răbdare, pentru iubire.
Îți mulțumesc. Pentru zâmbete, pentru îmbrățișări, pentru săruturi.
Îți mulțumesc. Pentru că ești, pentru că sunt.

Când am încetat să observăm frumosul și când am început să vedem doar urâțenia?
Când ne-am lăsat simțul estetic să ne părăsească și l-am înlocuit cu vulgaritate?
Când am început să trecem nepăsători peste durerea altui om și când am uitat să întindem mâna pentru a ajuta, nu pentru a arăta cu degetul?
Când am început să admirăm prostia, incultura, scandalurile de tot soiul și când am încetat să asimilăm lucurile frumoase, de bun gust?
Mă doare că ne-am pierdut omenia. Mă doare că pe zi ce trece involuam, devenim neoameni.
Nimeni nu se mai pune în locul altui om înainte de a începe să-l critice și să-l judece aspru, sau dacă o fac, sunt din ce în ce mai puțini.
Mă doare că nu mai este apreciat efortul unui om de a face ceva, oricât de mic și de neînsemnat ar părea. Toată lumea dă cu paru’.
Mă doare că ne complicăm lumea în care trăim și apreciem opulența în loc să vedem frumusețea simplității.
Mi se pare că nu mai avem loc unii de alții. Ne duelăm în vorbe usturătoare și în replici cât mai acide. Nu mai avem răbdare și timp să ascultăm povești și să ne înțelegem unii pe alții. Sau măcar să încercăm asta. Totul a devenit o competiție acerbă, inutilă.
Suntem egali. Poate că ne diferențiază un număr de kilograme, un cont în bancă, mărimea unei case, culoarea pielii, a părului sau forma feței. Dar nu ar trebui să aparținem altei categorii în afară de oameni.
Mă doare nedreptatea. Mi-e dor de oameni.

„Lacrima, ca izvorul de munte, vine dintr-un adanc nestiut, din cel mai curat si mai ascuns loc al fiintei. Ea se asterne pe obraji de copii ca o limba pe care o vorbesc de cand se nasc, pana invata alfabetul. E limba lacrimilor, cu care un pui de om si un om mare comunica.
Barbatii care plang in fata unei femei sunt niste oameni foarte frumosi si au o forta pe care nici un muschi de suprafata n-ar putea-o intrece.
Dar, in linistea lumii, cel mai adesea se aude plansul femeilor. Plang cand iubesc, caci la ele iubirea se instaleaza exact acolo de unde izvorasc lacrimile… Plang cand li se nasc copii, plang de duiosie si de nimicuri, plang de dor si de bucurie, plang de durere si de singuratate, plang de ciuda pe ele insele, plang de nenoroc si de neiubite ce se simt uneori, plang de inselate ce li se intampla sa fie adesea, plang de toate astea la un loc…
Femeii ii ramane atat de putin timp sa planga de bucurie, de emotia unui “da” spus iubirii vietii ei… de un “te iubesc, mama” spus pe neasteptate, de un dar venit din tot sufletul celui pe care-l iubeste… I se intampla atat de rar sa planga de extaz si de stropi de fericire imensi, ca niste fulgi de nea ce se vor topi mai repede ca lacrima… I se intampla atat de des sa planga ca nu e admirata, ca nu se simte frumoasa, ca nu-i mai spune barbatul ei cate de frumos ii e zambetul, ca nu mai stie ce sa faca sa le fie bine celor dragi…
In plansul de durere nu exista nici urma de placere, nici urma de dragalasenie, ci o revarsare de lacrimi negre ca o armata in cadenta, pornita nu spre dusmanul care a provocat plansul, ci spre ea insasi…
Ce ramane dupa un plans naprasnic? Niste ochi umflati si tristi, un munte de servetele si nici o solutie imediata. Dar parca rasare in noi o putere pe care ne putem sprijini, deci ne putem ridica singure, in lipsa unui umar iubit, a unui “in brate strans”, a unor buze care sa sarute lacrima dupa lacrima…
Sensibilitatea din noi are nevoie de lacrimi. Poate ca in ceata unui plans calificat, de femeie care iubeste degeaba, de femeie uitata sau parasita, de mama chinuita, se afla cele mai multe raspunsuri despre cine suntem, cat de frumoase si de vii si de minunate suntem… Poate cate un plans la timpul potrivit nu e despre ce curge din noi, ci despre ceea ce putem aseza mai bine in noi. Despre cat de frumoase sunt diminetile senine… sau spectacolele de teatru… sau o carte grozava… sau cuvintele care ne mangaie sau mainile care ne iau fata in palme… sau victoria unui campion… sau atatea si atatea alte motive de lacrimi albe si calde ce curg pe zambete…

Îmi fac bagajul. Am ales cea mai încăpătoare valiză și vreau să pun acolo toate nemulțumirile, toate neîmplinirile, toate regretele, toate durerile.
Vreau să împachetez binișor visele care au rămas doar vise, momentele în care m-am simțit respinsă și neînțeleasă și momentele în care am fost umilită și înfrântă.
Apoi vreau să ordonez într-un colț al valizei lacrimi, frustrări, temeri, indecizii și alegeri proaste.
M-apuc să-mi caut prin suflet toate neajunsurile, trădările, minciunile și ipocrizia. Le strâng bine pe toate și le fac loc lângă celelalte lucruri din valiză.

Ciudat… credeam că e încăpătoare, dar după ce am pus toate astea văd că mai am doar puțin loc.
Sunt sentimente pe care le ținem în inima noastră timp îndelungat, sentimente care ne fac mai mult rău decât bine și pe care le târâm după noi deși simțim cum greutatea lor ne doboară umerii. Ne ia ani buni să le acumulăm și încă atât să ne descotorosim de ele.
Ne spunem că e imperios necesar să facem curățenie în casă, în camera în care stăm sau în spațiul în care muncim, dar nu considerăm vital să ne curățim din când în când și sufletul de toată mizeria pe care o adunăm. Purtăm mereu haine curate, dar preferăm să umblăm cu sufletul pătat și murdar.
E timpul pentru curățenie generală în suflete. Zilele par mai lungi și timpul trece mai greu când ne lăsăm striviți de o greutate pe care nu o putem duce.
Hai să facem curățenie. Hai să adunăm tot ce ne întinează într-o valiză mare și să o ducem undeva departe și să uităm locul.
Eu mi-am închis valiza. Mă simt mai ușoară.

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.
Verdele spuse: „Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.
Albastrul l-a intrerupt si exclama: „Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”
Galbenul rase: „Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”
Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”
Ei bine, rosul incepu sa strige: „Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”
Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: „Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”
La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: „Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”
Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.
Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: „Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”
Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special.
Lasati culorile curcubeului sa va reaminteasca sa va apreciati pe voi insiva si pe cei din jur!

Iartă-mă pentru acele momente în care am putut şi n-am vrut.
Iartă-mă pentru acele dăţi în care nu te-am lăsat să mă săruţi pentru că îmi ştergeai rujul sau să mă îmbrăţişezi pentru că-mi şifonai hainele.
Iartă-mă pentru cuvintele tăioase şi pentru tonul ridicat cu care ţi-am vorbit uneori.
Iartă-mă pentru egoismul meu şi pentru acele momente în care m-am gândit numai la mine.
Iartă-mă pentru clipele în care eram prea obosită să te ascult şi nu te-am lăsat să vorbeşti.
Iartă-mă pentru că te-am făcut să te simţi mic uneori, pentru că te-am criticat şi ţi-am analizat dur fiecare gest şi fiecare cuvânt.
Iartă-mă pentru lacrimile vărsate din vina mea.
Iartă-mă pentru că uneori uit să mă bucur alături de tine.
Iartă-mă pentru că sunt atât de nesăbuită şi de impulsivă câteodată.
Iartă-mă pentru că îţi cer iertare din tot sufletul abia acum…
De cele mai multe ori nu apreciem omul de lângă noi atunci când el ne iubeşte şi ne dăruieşte totul. Începem să îl preţuim cu adevărat atunci când lipseşte. Din diverse motive. Atunci iţi aminteşti ce trebuia să spui şi a rămas nespus, ce trebuia să faci şi a rămas nefăcut.

Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă. În aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie.
Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
Şi-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs.. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.
Mi-am înghiţit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!… Căci, în fond, aşa este dragostea adevărată …nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal.
Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.”
Morala:
Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce este mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.
Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni, ci să ştii să dansezi în ploaie!!

Trebuie sa demonstrez ceva,cuiva? Nu.
Nu trebuie sa demonstrez nimic,nimanui. Sunt singura responsabila pentru ceea ce fac si ceea ce spun,pentru cand o fac si cand o spun,pentru cum ma comport,pentru ce aleg, pentru tot.
Nu-mi place sa mi se impuna ce sa fac, ce sa spun sau cum sa ma port.
Nu-mi place sa fiu atacata doar pentru ca orgoliul altuia simte nevoia sa fie gadilat.
Nu am acceptat niciodata cu forta oameni in viata mea si nici nu i-am pastrat astfel.
Nu mi-a placut niciodata sa aud lucruri urate despre mine doar pentru ca alte persoane n-au avut loc sa-si joace rolul din cauza mea. Si nici nu am putut sa fiu indiferenta.
De ce oamenii o tin una si buna cu indiferenta? Daca as fi genul de persoana care nu se lasa afectata de toate magariile probabil ca as fi si genul de om superficial. Pentru ca atunci cand esti indiferent, nepasator, esti pana la capat, in toate privintele, nu?
Recunosc, nu sunt o persoana indiferenta si nici nepasatoare. Imi pare rau de oamenii care nu stiu sa imi castige atentia decat vorbindu-mi urat, criticandu-ma, judecandu-ma, interpretandu-mi fiecare cuvant si rastalmacindu-l. Imi pare rau ca viata nu le-a daruit si lor oameni care sa le acorde atentie si iubire. Imi pare rau ca singura lor satisfatie este sa ma jigneasca pe mine si sa imi toace fiecare cuvintel. Pentru acesti oameni, nu pot simti ura, dispret sau indiferenta.
Pot simti doar mila.  :)

Am nevoie de speranță. De speranța că toate lucrurile care nu mi-au ieșit își vor găsi rezolvarea și se vor așeza cu timpul.
Am nevoie de credință. Poate o să mă opresc la un moment dat din fuga mea nebună prin viață și o să îmi fac timp să vorbesc puțin și cu Dumnezeu.
Am nevoie de răbdare. Răbdare să las timpul să-și facă treaba și poate să găsească el soluții în locul meu.
Am nevoie de curaj. Curaj să mă lupt cu necunoscutul și cu temerile mele.
Am nevoie de pace. Simt nevoia să fiu împăcată cu mine însămi.
Am nevoie de pasiune. Trebuie să ies din amorțeala în care am intrat.
Am nevoie de vindecare. Am nevoie de înțelegere. Am nevoie de putere.
Am nevoie de mine.

Toata lumea incearca sa dea definitii, sa gaseasca explicatii. Si le-au gasit. Si sunt multe.
Nu stiu daca exista vreo diferenta intre dragoste si iubire. Poate doar verbele care provin de la ele au sens diferit. Insa sentimentul eu cred ca e acelasi.
Fiecare vede si simte diferit iubirea, are asteptari diferite de la ea, sufera diferit din cauza sau din lipsa ei.
Eu zic ca dragostea e acel „ceva” dupa care alergam cu totii si il cautam si unde nu e, e acel „ceva” care poate topi si cele mai reci inimi, e acel „ceva” care da un sens frumos vietii.
De dragoste nu se poate lipsi nici cel mai bogat om. In final, va realiza ca banii, oricat de multi ar fi, nu pot inlocui acest sentiment numit „iubire”.
Cu toate ca din cauza unei iubiri pierdute sau neimpartasite poti suferi asa cum nu suferi din nici un alt motiv, ea ramane acelasi element puternic care poate schimba lumea!
Sa fiti iubiti! ♥

Azi m'am hotarat sa iti scriu tie. Da, tie.Tu ala ce acum esti in drum spre casa si te gandesti la berea aia din frigider. Stiu...ai sunat femeia azi ( sau i'ai spus de aseara) sa bage ceva la rece ca vii obosit si ea ORICUM STA ACASA DEGEABA CU COPILUL si n'are ce face. Se plictiseste aiurea si cand ajungi tu mai ca e si suparata. ."Dracu stie ce are" sau " de bine face asa"- iti spui tu in minte ( uneori ii mai spui si tare, sa fii sigur ca maine n'o mai gasesti asa). Apropo ...aseara cand ai ajuns acasa si ai inceput sa povestestesti ce ai facut pe santier, a apucat sa spuna si ea ceva sau te'a ascultat pe tine? Nu ca ar avea sa iti spuna altceva de cat ce'a facut bebe, de cate ori a cazut, de cate ori a plans... chestii aproape neinteresante ( nu ca ce ai facut tu pe santier ar interesa pe cineva). Asa... sa ne intoarcem la berea de azi.
Am sa te rog ceva: cand ajungi acasa, ia berea da' ia si copilul, si nevasta. Si vorbeste cu ea ( nu doar tu ca aseara). Sa stii ca nu e usor sa stai toata ziua acasa cu un copil. E chiar greu. Mai ales la inceput. Cand nevasta ta era invatata sa munceasca, sa plece, sa produca... acum nici la wc nu se poate duce cand vrea/are nevoie. Se duce cand poate, cand o lasa mogaldeata 😕. Si nu, nu de bine e suparata. E suparata pentru ca acum lumea ei se reduce la pampers, lapte, program de dormit si poate Facebook. Fiecare zi la fel ca cea ce a trecut. Ce zici? Incerci sa taci in seara asta? Incerci sa o asculti? Ai putea chiar sa o scoti la o inghetata( ca tot ii cald ). Si mai vorbiti si voi ( mai mult ea, sa se descarce) pe drum. Asa.. ca in vremurile alea bune. Iti aduci aminte cand nevasta ta te astepta aranjata ( cel putin nu in pijamale, ca acum )? Sa stii ca are inca hainele alea. Doar ca are nevoie de tine sa'i spui ca e frumoasa ( chiar daca burta aia a ramas nitel) si ca trebuie sa se ingrijeasca....pentru tine :) PS: vezi ca la Carfour au niste flori nu prea scumpe. Ia si tu un buchet. Nu mori de 40 de Lei. Daca ti se mai lipseste de degetele si o felicitare in care sa scrii cat de mult o iubesti ( vezi ca sunt pe google niste mesaje super , daca nu te pricepi la scris) si o lasi maine dimineata in cutie postala. O gaseste ea ...CA S'ASA NU FACE NIMIC!

Pierderile se transformă în victorii în timp. Ba nu. Pierderile poți să le transformi în victorii. Durerile în noi începuturi. Lacrimile și pumnii strânși în șanse noi spre oameni și experiențe. Viața ne așează pe fiecare dintre noi unde ne este locul. Nu mai cred în lucruri întâmplătoare, așa cum nu mai cred în pentru totdeauna. Nu sunt mai pesimistă odată cu vârsta, dar înțeleg perfect că totul se transformă, noi, ceilalți, ceea ce ne înconjoară. Unii sau uneori ne pierdem, alteori pierdem pentru a găsi altceva. De cele mai multe ori îi pierdem pe alții pentru a ne regăsi pe noi înșine. Ni se frâng aripile pentru ca mai târziu să ne fi învățat lecția și să o luăm de la capăt mai cunoscători și mai încrezători. Ne reîntoarcem la ceea ce eram și ne amintim de visurile mai vechi pe care unii ne-ar fi ținut în loc să le facem să devină realitate dacă n-ar fi pornit pe alt drum. Nu-i furtună fără ca apoi să iasă soarele în suflete.
Când îți e dor de ceea ce a fost, gândește-te un pic la ceea ce ești acum. Trecutul nu mai există și nici nu poate fi adus înapoi. Nici măcar viitorul nu există, iar prezentul devine deja trecut când îl conștientizezi. Rămâne ceea ce ești și te definește ca om. Nu poți să devii fără a te schimba. Nu există schimbare fără obstacole.
Ceea ce te definește în prezent este suma a ceea ce ai ales sau ți-a fost scris chiar și atunci când ai fi dat orice să se întâmple altfel. Toate se aștern și fiecare lasă o urmă în noi. Ne modelăm un urmă întâlnirilor avute, evoluăm, cădem, ne ridicăm, o luăm de la capăt, ne e rău, apoi iar bine, ne doare și apoi simțim că suntem dumnezei și că putem cuceri lumea. De fapt, balanța pierderilor și a câștigurilor înclină după cum vrem noi să o setăm. Suntem singurii care putem alege să punem punct relațiilor nocive, cei care avem puterea de a nu ne mai agăța de cineva care nu iubește pe măsura a ceea ce primește, singurii care trebuie să învățam să ne iubim atât de mult încât să ne respectăm, să nu ne dăm oricum, să nu ne pară rău după cei care ne-au rănit. I-am pierdut pentru a nu uita de noi.
Relația pe care o avem cu noi înșine este piatra de temelie prin labirintul exitenței noastre. Liniștea interioară nu depinde de cineva. Putem fi bine singuri, așa cum putem fi singuri în doi sau alături de mulți prieteni. Echilibrul minții înseamnă să pui în armonie ceea ce ești cu ceea ce simți, să poți oferi iubire și celui mai mârșav om, să poți spune nu, să fugi de lucrurile mici, să adormi împăcat cu ceea ce ai făcut, să te desprinzi de ziua de ieri și să lași să plece pe oricine fără a dramatiza. Oamenii vin și pleacă, iubirea se schimbă, noi ne rămânem. Să nu uităm să ne facem bine și să conștientizăm că, atât timp cât suntem încă aici și avem putere, orice lucru bun ni se poate întâmpla și oricând putem găsi acel suflet care să ne facă să plutim de fericire liberi fiind!

Iartă pe toți pentru ce s-a întâmplat și uită-i pe cei pe care nu-i poți ierta. Ignorarea oamenilor și încercarea de a-i uita definitiv poate fi uneori cea mai aspră pedeapsă, dar și cel mai bun medicament. Nu te obosi certându-te cu ei, nu merită.
Nu grăbi nimic. Tot ce se întâmplă rapid, nu durează foarte mult timp. Dacă dorești ceva, în cele din urmă îl vei primi. Dacă într-un final realizezi că nu mai râvnești un anumit lucru, înseamnă că nu ai avut cu adevărat nevoie de el. Lasă deciziile riscante pentru o altă zi. Dacă nu ești sigur de ceva, riscă doar în cazul în care ai dorit ceva de foarte mult timp.
Dacă există ceva ce-ți dorești, nu renunța. Succesul vine din experiență. Cu cât mai mult încerci, cu atât ești mai aproape de a-l obține. Ceea ce adesea par a fi maniere proaste sau lipsă de respect, este de fapt un semn de experiență. Fermitatea, răbdarea, perseverența, independența în relațiile cu ceilalți se construiesc pe măsură ce te apropii de atingerea scopului dorit.
Viața nu se termină niciodată, chiar dacă uneori pare astfel. Tot ce se întâmplă reprezintă doar o piatră căzută în râu – ar putea tulbura apa, dar nu poate opri fluxul. Amintește-ți acest lucru când ești disperat, când ești în doliu; când citești scrisoarea de adio a iubitului tău. Va veni ziua când vei spune „am reușit să trec peste!”
Mâine ar putea fi ultima ta zi pe Pământ. Sună tragic, dar dacă te gândești la asta, poți fi motivat să faci toate lucrurile din această listă. Fă ceea ce-ți place, dar ai grijă de tine, astfel consecințele s-ar putea întoarce împotriva ta. Obișnuiește-te să înțelegi de ce are nevoie corpul tău și ce îți spune. Dacă nu ai făcut asta până acum, începe cu lucruri simple: o plimbare, înot sau yoga. Ca rezultat, grija față de tine va deveni a doua ta natură.
Romantismul, dragostea și pasiunea sunt lucruri minunate. Dar dacă le amesteci cu sexul, s-ar putea să nu le experimentezi o perioadă lungă de timp și asta este dăunător. Poate vrei doar sex. Dar, întotdeauna tinde ca dragostea și romantismul să vină la pachet.
Nu te gândi ce cred alții despre tine. În cea mai mare parte a timpului, oamenii se gândesc la propria lor persoană. Dacă se gândesc la tine, este doar în comparație cu ei. Ca rezultat, nu se gândesc deloc la tine.
Ferește-te de certitudine. Ea este începutul declinului. Trebuie să te îndoiești mereu că ceea ce faci  este cel mai bun lucru în viață. Asigură-te că ai opțiunea de a schimba lucrurile sau de a încerca altceva.
Trebuie să păstrezi întotdeauna o legătură cu prietenii tăi. Nu sunt niciodată destui. Într-o zi vei înțelege că ești singur și prietenii vor veni să te vadă în mod neașteptat spunându-ți: „Ești nebun? Ne ai pe noi!” Și este adevărat.

1.De fiecare dată când ești într-o situație care pare dezastruoasă întreabă-te: va conta asta peste cinci ani?
2.Alege întotdeauna Viața.
3.Iartă, dar nu uita.
4.Ce cred alții despre tine nu este treaba ta.
5.Timpul vindecă aproape orice. Dă timp Timpului.
6.Oricât de bună sau de rea este o situație, se va schimba.
7.Nu te lua prea în serios. Nimeni altcineva nu o face.
8.Crezi în miracole.
9.Dumnezeu te iubește pentru ceea ce e El, nu pentru ce ai făcut sau nu ai făcut tu.
10.Fii prezent și bucură-te de viață cât de mult poți acum.
11.A ajunge bătrân e mai bine decât alternativa – a muri tânăr.
12.Copiii tăi au o singură copilărie.
13.Tot ce contează la sfârșit este ceea ce ai iubit.
14.Ieși afară în fiecare zi. Miracolele te așteaptă pretutindeni.
15.Dacă ne-am pune toți problemele în saci și le-am vedea pe ale celorlalți, ne-am lua repede sacii noștri înapoi.
16.Invidia este pierdere de timp. Acceptă ceea ce ai deja, nu ceea ce crezi că ai nevoie.
17.Partea mai bună abia urmează să înceapă.
18.Indiferent cum te simți, ridică-te, aranjează-te și fii prezent.
19.Creează.Realizează ceva.
20.Viața nu vine legată cu o fundă, dar e totuși un cadou.

1. Viața nu este dreaptă, dar este totuși bună.
2. Când ai dubii, fă următorul pas mic.
3. Viața este prea scurtă ca să nu te bucuri de ea.
4. Nu jobul va avea grijă de tine când ești bolnav. Prietenii și familia vor avea.
5. Nu cumpăra lucruri de care nu ai nevoie.
6. Nu trebuie să câștigi toate disputele. Fii cinstit cu tine însuți.
7. Plângi împreună cu cineva. Ajută mai mult decât să plângi singur.
8. E OK să te superi pe Dumnezeu. Poate face față.
9. Economisește pentru lucruri importante.
10. Când este vorba de ciocolată, rezistența e futilă.
11. Împacă-te cu trecutul ca să nu-ți strice prezentul.
12. E OK să-ți lași copiii să te vadă plângând.
13. Nu îți compara viața cu a altora. Nu ai cum să știi despre ce este călătoria lor.
14. Dacă o relație trebuie să fie secretă, nu ar trebui să fii în ea.
15. Totul se poate schimba într-o clipită. Dar stai liniștit, Dumnezeu nu clipește niciodată.
16. Respiră adânc. Îți calmează mintea.
17. Scapă de tot ce nu îți trebuie. Dezordinea te va trage în jos în multe feluri.
18. Orice nu te omoară chiar te face mai puternic.
19. Nu e niciodată prea târziu pentru a fi fericit. Dar depinde numai de tine și nu de altcineva.
20. Nu accepta refuzul atunci când urmărești ceva ce iubești.
21. Arde lumânările, folosește cearceafurile bune, poartă lenjeria de ocazie. Nu le mai păstra pentru ocazii speciale. Astăzi este o zi specială.
22. Pregătește-te cât poți de bine, apoi lasă-te dus de val.
23. Fii excentric acum. Nu aștepta bătrânețea pentru a purta mov.
24. Cel mai important organ sexual este creierul.
25. Nimeni în afară de tine nu este responsabil cu fericirea ta.